Cunoscutul pianist Bogdan Ota va susţine pe 26 şi 27 februarie, la Iaşi, un concert extraordinar cu peste 50 de artişti, muzică, balet şi proiecţii video.

Concertul artistului român îşi propune să “recreeze legătura sufletească profundă dintre oameni prin frumuseţe şi emoţie, dincolo de orice bariere fizice, mentale, etnice, religioase sau geografice”, după cum mărturisesc reprezentanţii lui Bogdan Ota.

Spectacolul va avea loc la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi, în zilele de 26 şi 27 februarie, începând cu ora 19.00.

Pe 26 şi 27 februarie, ora 19:00 prezinţi pe scena Casei de Cultură a Studenţilor din Iaşi spectacolul UNITED. De ce un eveniment artistic pe tema conexiunii spirituale dintre oameni?

Suntem fiinţe raţionale şi sociale dar, mai presus de toate suntem fiinţe spirituale. Indiferent de confesiunea religioasă suntem spirite. Noi funcţionăm în parametri normali doar dacă suntem uniţi. Tema singurătăţii, deşi frecvent întâlnită în artă, e totuşi o tema foarte tristă.

Eu încă încerc să înţeleg ÎNSINGURAREA, nu singurătatea, deşi a doua derivă din prima, sau mai bine zis sunt interconectate. Însingurarea a fost un fenomen, acum e o realitate ca oricare alta. Noi artiştii încercăm să arătăm prin efortul nostru colectiv că nu suntem făcuţi să fim singuri, că putem reuşi împreună, că vibraţiile comune sunt mai puternice. Imaginaţi-vă că fiecare individ e asemeni unei lumânări. O lumânare într-un oraş în beznă nu face o diferenţă prea mare. Acum imaginaţi-vă cum ar arăta în Iaşi de exemplu 350.000 de lumânări aprinse în noapte, una lângă alta. Am curaj să pariez că s-ar vedea din avion.

Pe de altă parte, pe această scenă unim artişti din zona Moldovei, din Ardeal, din sudul ţării etc. E un efort colectiv făcut cu plăcere de oameni pasionaţi. UNITED e un concert menit să ne trezească din amorţeala digitală ce a cuprins întreaga planetă, ridicând la rang de dumnezeire reţelele de socializare. UNITED suntem noi, eu, orchestra, tehnicienii şi, mai presus de toţi, spectatorii.

Care e povestea în care vrei să implici emoţional publicul?

Publicul îşi va trăi propria poveste, căci fiecare simte în felul său. Temele prezentate în spectacol sunt legate de spiritualitate, emoţie, religie vs credinţă, dragostea puternică ce transcede chiar şi barierele morţii. Mulţi se vor regăsi cu siguranţă în fiecare lucrare muzicală, iar noi artiştii ne vom da toată silinţa ca toată lumea să-şi înţeleagă în cel mai profund mod propria fiinţă. Cei ce nu vor înţelege anumite pasaje musicale, vor fi ajutaţi de imagine, de balet, de solişti, de versurile pieselor. Sunt atât de multe elemente artistice ce conlucrează încât spectatorul va fi cu siguranţă edificat până la cel mai mic detaliu, indiferent de tema abordată în piesa respectivă.

Publicul va călători alături de noi prin istorie, va descoperi ororile războiului, tragedia lui Isus, povestea lui Romeo şi a Julietei, frumuseţea bătrâneţii atunci când, privind în urmă, ai amintiri atât de frumoase încât parcă trăieşti pentru a doua oară, scufundat în visele propriului trecut, drama fiului rătăcitor şi bucuria reîntoarcerii lui acasă, inocenţa jucăuşă a copilului şi entuziasmul cu care acesta explorează lumea. Vom trezi emoţii şi amintiri vechi, îngropate de mult în subconştient şi totodată vom da naştere altora noi, plecând din sala de spectacol mai energici şi plini de entuziasm.

De ce crezi asta? Ce te face să spui că oamenii vor pleca mai energici şi entuziasmaţi?

Oooo, dar e atât de simplu! Eu sunt convins că oamenii îşi vor reaminti că viaţa ne-a fost dată cu un singur scop: ACELA DE A FI FERICIŢI . Noi artiştii luptăm cu aceiaşi demoni de fiecare dată şi de fiecare dată biruim frica, indiferenţa şi tristeţea. De exemplu, iubirea este un sentiment cunoscut tuturor, aceasta nu se învaţă, se simte pur şi simplu.

Lipsa iubirii din viaţa oamenilor nu e legată de incapacitatea lor de a iubi, ci de FRICA EŞECULUI, indiferent de subiect. Indiferenţa e cea mai periculoasă armă: ceea ce arunci asupra celorlalţi, respectiv indiferenţa, se întoarce împotriva ta. Aici nu cumva vorbim din nou despre frica de a ne iubi pe noi înşine? Tristeţea o inventăm noi, nu ne-o dă Dumnezeu ca să “ne încerce”. Cum scăpăm de ea? Simplu! După ce învăţăm sau, mai bine zis, ne reamintim că Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce, scăpăm de tristeţe şi ne bucurăm căci astfel ni se arată cât suntem de puternici să trecem peste orice.

Puterea este un prilej de bucurie. Eu, împreună cu colegii mei, le voi reaminti celor veniţi alături de noi în sală că sunt puternici şi că au toate motivele să fie fericiţi. Acesta e motivul pentru care vor pleca mai energici şi entuziasmaţi.

Cum te simţi în postura de a fi comparat cu mari compozitori din lumea muzicii de film, precum John Williams? Review-urile criticilor internaţionali cu privire la primul tău CD intitulat ”Day of Wrath” sunt de-a dreptul impresionante.

Sunt măgulit, bineînţeles, mai ales că review-urile pe care le-am primit din SUA şi Spania au cu o singură excepţie 5 stele din 5. Excepţia e de 4 stele din 5.Cum mp simt în această postură? Dacă aş fi un ingrat inconştient aş spune că mă simt bine. Pentru că am fost dotat de mama natură şi cu inteligenţă spun cu fermitate că aceste comparaţii sunt de fapt o povară grea pe umerii oricui ar fi în locul meu. Să fii pus în aceeaşi propoziţie, în asociere şi în antiteză, cu nume atât de mari te responsabilizează până la paranoia. Ştiu că primul album a fost un real succes, dovadă stau vânzările, sălile arhipline şi totodată aceste cronici venite de la comentatorii de profil din străinătate şi din România.

Eu am emoţii foarte puternice la fiecare piesă nouă pe care o aduc în faţa oamenilor pe o scenă. Tot timpul mă întreb cum vor reacţiona. Aplaudă, e drept, dar tocmai aici e întrebarea pe care un compozitor şi-o pune: ”Aplaudă pentru că le-a plăcut sau aplaudă pentru că aşa se face la un spectacol?” Acesta e coşmarul fiecărui compozitor. E puţin mai simplu să interpretezi Mozart sau Gershwin. Tehnic o fi mai dificil, nu comentez, dar ca interpret nu eşti judecat din prisma creaţiei, ci doar a performanţei tale artistice – ca pianist, violonist, soprană, tenor, etc. Postura mea e mult mai dificilă.

Publicul, considerat de mine ca fiind adevăratul critic de artă, apreciază sau nu în primul rând creaţia muzicală în sine, apoi elementele tehnice şi interpretative şi nu în ultimul rand elementele unui spectacol. Dansez pe o gheaţă foarte subţire şi pentru 1 minut plictisitor într-un album sau spectacol rişti să cazi din graţiile acestui juriu. Sunt foarte recunoscător că am fost comparat cu marii compozitori contemporani, deşi această medalie e îngrozitor de grea. Nu am voie să-mi dezamăgesc fanii, căci datorită lor sunt pe scenă de fiecare dată. Ei umplu sala, ei te aplaudă şi ei te susţin şi-ţi dau curaj să mergi mai departe.

Care crezi că este rolul artei într-o lume guvernată de griji de natură materială? Există vreo cale prin care arta se poate impune drept o componentă esenţială şi valoroasă a umanităţii? Poate arta adevărată să-şi părăsească statutul de Cenuşăreasă?

O, da... Arta şi-a depăşit de mult statutul de Cenuşăreasă. Mă amuzam cândva auzind pe unii spunând: ”Ce-mi trebuie mie artă? Ce, arta îmi pune mie salamu’ în frigider?” Acum aş putea să-i întreb dacă şi-ar mărita progenitura la o nuntă fără muzică şi fără dans. Sau mai bine... de ce stai la bloc, prietene şi nu-ţi sapi o groapă în pământ? Blocul e făcut de un arhitect, un artist la urma urmei.

La biserică ar trebui să ai pereţii gri şi reci, din beton armat şi nu frumos pictaţi ca să vezi, în timp ce preotul ar urla slujba la tine în loc să ţi-o cânte, că fără artă ai muri înainte să scoţi astfel de inepţii pe gură. Mai am câteva idei pentru cei ce cred că arta nu-şi are rostul în viaţa lor: să nu mai conducă maşini căci şi alea tot de nişte artisti în design au fost concepute, să poarte frunza Evei pe stradă sau la serviciu, designul vestimentar fiind tot o artă şi să mănânce ce le dă pământul, crud şi negătit, căci arta culinară, la fel de bine ca toate celelalte arte, nu are ce căuta în viaţa lor. Rolul artei în această lume e să dea culoare tonurilor de gri şi negru, să ne încânte sufletul când pornim radioul în drum spre serviciu, să ne iubim mai mult cand ne admirăm în oglindă, să ne simţim mai aproape de Dumnezeu când privim o icoană sau o pictură într-o biserică, să ne simţim mândri de rădăcinile noastre atunci când revedem cu drag oamenii înveşmântaţi în mândrul nostru port popular, creat de ultimii dintre artiştii noştri de la sate, să vibram în sala de spectacol alături de vecinul de scaun, care ştergându-şi pe ascuns o lacrimă îşi aminteşte cu bucurie că e un om, şi nu o maşinărie a erei industriale. Arta vine din suflet, de aceea e la fel de adevarată ca însăşi existenţa sufletului omenesc. Negând arta negăm Dumnezeirea şi însăşi existenţa noastră în această lume.

Care ar fi din punctul tău de vedere cel mai important câştig pentru o persoană care intră pentru prima oară în sala de spectacol la un concert semnat Bogdan Ota? Ţi-ai propus până acum să livrezi prin muzica ta un anumit mesaj către public?

Mi-am propus să-l atrag pe ascultatorul meu înapoi către el însuşi, către sinele său divin. De ce? Iată, de exemplu, vorbind cu omul şi prietenul Ştefan Gadola, am concluzionat împreună că trăind în această societate e o datorie divină în primul rând şi în al doilea rând morală să facem tot ce ne stă în putinţă să o facem frumoasă, fără a precupeţi vreun efort. Nu avem o scuză pentru a nu face nimic. Suntem oameni şi în orice fel de palate am trăi, orice fel de maşini am conduce tot vom păşi afară din ele. Să fii indiferent faţă de lumea în care trăieşti e ca şi cum ţi-ai construi o vilă în cimitir, fericit că nu te deranjează nimeni.

“La ce bun totul când ieşi din casă şi vezi atâta tristeţe şi frustrare în jurul tău? Trebuie să facem ceva... attâ cât putem”, spune Ştefan Gadola la o discuţie înflăcărată despre lumea în care trăim. Eu, asemeni multora dintre noi, fac tot ce-mi stă în putinţă să fac lumea în care trăiesc mai frumoasă. Eforturile mele sunt ca nişte scame în univers, dar coroborate cu ale altora vor fi asemeni unor picături de apă unite într-un tsunami.

Unii mă întreabă retoric, scârbiţi de propria experienţă de viaţă: “Da’ îţi mai vine să zâmbeşti şi să te bucuri cu atâtea nenorociri în jurul tău, cu bolile şi cu salariile astea mici?” Răspunsul meu e DA, SE POATE. Nenorocirile, bolile şi salariile mici vin tot din NEFERICIRE şi frustrare. Exemplu: Ionică, de 16 ani, din nu ştiu ce sat, privat de dragostea părinţilor, îşi caută dragostea chiar şi prin intermediul forţei brute, violează o bătrână, intră la închisoare, societatea se izolează de un factor de risc, dar rămâne mai săracă cu un suflet, fie el privit şi ca un simplu “braţ de muncă”.

Cum ar fi stat lucrurile dacă Ionică vedea că mama nu se ceartă cu tata în casă şi primea afecţiune şi încredere în el de la părinţi?! Ne supărăm atât de tare că fiul sau fiica nu ne-a călcat pe urme în meseria noastră sau în alegerea soţului/soţiei încât roşi pe interior de frustrări şi supărare ne îmbolnăvim. Cheltuim mai bine de jumătate din venitul nostru pe medicamente, tratând EFECTUL, nu cauza bolii. Fasconalul nu înlătură supărarea care v-a creat migrena. Şi atunci tot noi oamenii ne plângem că avem mai mulţi oameni în spitale şi la coadă în farmacii decât în sălile de teatru sau în parcuri. Mesajul meu către lume este: Fiţi fericiţi! E singura voastră datorie. Fiind fericişi vă veţi schimba viaţa. Schimbându-vă viaţa veţi schimba lumea! E CHIAR ATÂT DE SIMPLU!

Sursa: adevarul.ro