Din dorinta de a ne informa noi, dar si pentru a va informa pe dumeavoastra, sambata 9 iunie, ne-am deplasat pana in satul Dumeni, comuna George Enescu, pentru a purta o discutie cu fondatorul Asociatiei IHTIS – Mihaela Mihaescu.

Despre Asociaţia IHTIS, activitatea si rezultatele sale, se tot vorbeşte... Însă, în spatele a tot ce se întâmplă, stau zilnic minim 10 ore de muncă în faţa calculatorului, munca unui om pornit în viaţă putin altfel decât marea majoritate. De obicei, mass-media caută senzaţionalul în ştirile negative din sfera dizabilităţii. Am descoperit însă şi în Dorohoi o altfel de presă, o echipă de profesionişti care merită adăugată partenerilor IHTIS. De aceea, am răspuns favorabil invitaţiei de a acorda acest prim interviu pentru DorohoiNews declara Mihaela Mihaescu.

O poveste de viaţă intensă ce îşi începe istorisirea astfel:

Sistemul medical Dorohoian era la fel de deficitar în urmă cu 44 de ani ca şi acum... Am aşteptat mai bine de 36 ore să vin pe lume, căci medicii lipseau... M-am născut cu “asfixie la naştere” – acesta fiind termenul medical ce a generat diagnosticul de “Sindrom Extrapiramidal”, deficienţă fizică manifestată printr-o spasticitate accentuată.

Din această cauză, fotoliul rulant a devenit pentru mine instrumentul asistiv cu ajutorul căruia ajung mai repede şi cu efort fizic redus acolo unde îmi propun. Eu nu sunt dependentă de a şedea în el. Prin casă, de exemplu, îl folosesc în loc de cadru – mergând în urma lui. Astfel sunt independentă în locuinţă faţă de o altă persoană.

Am pornit în viaţă auzind neîncetat, din partea tuturor, expresia “niciodată nu vei putea face nimic”. Nu aveam mai mult de 5 ani când am simţit că aceste cuvinte nu mi se potrivesc. NIMIC ar fi însemnat NIMIC, ori eu ştiam deja să citesc. Mă învăţase mama, pe-afară, litere-silabe-cuvinte, scrise pe asfalt cu resturi de piatră şi cărămidă de la blocurile aflate în construcţie.

Erau însă în jurul meu şi copii, oameni care mă percepeau şi acceptau aşa cum sunt. Dacă pe primii mi-am impus singură să îi ignor, lângă cei din urmă m-am străduit să sporesc, gândind că ceea ce ştiu este mult mai valoros decât ceea ce (NU) pot.

De ce există IHTIS…

O parte din copilărie mi-am petrecut-o în sanatoriul din Gura Ocniţei, Judeţul Dâmboviţa. Deoarece eu niciodată nu m-am considerat a fi “bolnavă”, internarea acolo de două ori pe an o percepeam ca pe o “condamnare”, fără a avea vreo vină. O acceptam teoretic, conştientă fiind ca toţi îşi doresc recuperarea mea fizică. Eram altfel decât restul lumii... Însă, locul meu era în lume, în libertate – aşa simţeam. Aveam un loc “tainic”, din care fără să fiu văzută priveam trecătorii de pe stradă. Aşa îmi “încărcam bateriile” cu răbdarea necesară fiecărei zile ce aveam a o sta acolo. În singurătatea mea, îmi imaginam că peste ani toate acele experienţe şi trăiri le voi transpune în ceva, prin care să vin în ajutorul celor ce simt, gândesc şi năzuiesc asemeni mie. Observam în jur mulţi copii care ar fi fost capabili de multe, dar care din pricina dizabilităţilor lor fizice severe, erau socotiţi de specialişti ca fiind “retardaţi” şi stăteau luni în şir singuri în pătuţurile lor.

Anii au trecut. Schimbările de după ’89 şi “lumea ONG” m-au ajutat să mă perfecţionez: am înţeles că libertatea după care tânjeam în copilărie înseamnă de fapt “autonomie”, “şanse egale”, “integrare socială”, “self-advocacy”.

După 7 ani de voluntariat în alte asociaţii, cursuri, seminarii, auto-informare..., am simţit că sunt pregătită. Aşa a luat fiinţă în 2004, Asociaţia ortodoxă “IHTIS” – cuvânt tradus din limba greacă veche prin “peşte” = simbolul ortodoxiei.

Din păcate, încă trăim într-o societate în care noţiunea de ONG este asociată cu “ajutoarele”, iar cei ce le primesc sunt etichetaţi a fi “BUNI DE NIMIC”. IHTIS şi-a propus încă din start ALTCEVA: să fie un ONG prin care dovedind “ce putem face”, să fim recunoscuţi ca “RESURSĂ ÎN SOCIETATE”. Trecerea de la statutul de “BUNI DE NIMIC” la cel de “RESURSĂ ÎN SOCIETATE” o experimentăm la IHTIS. Puţini sunt cei ce îndrăznesc să ni se alăture şi mult mai mulţi cei ce preferă “ajutoarele” în locul statutului de “resursă”. Personal consider că, după cum nu este de vină profesorul când un elev nu îşi face tema, întocmai nu este de vină societatea când o persoană cu dizabilităţi fizice şi coeficient de inteligenţă normal nu-şi dă silinţa să devnă “resursă în societate”.

Proiectele IHTIS au început timid în 2004, când activitatea tinerilor cu dizabilităţi fizice severe se rezuma doar la citit, vizionat programe TV şi plimbări în aer liber. Motto-ul IHTIS „NU POT, NU EXISTĂ” a înfiripat în mintea unora întrebarea „CE POT FACE EU?”. Astfel fiecare s-a descoperit pe sine şi domeniul în care se poate perfecţiona şi implica: bloggeri, literatură, muzică, artă manuală etc. IHTIS progresează în ritmul şi în direcţia în care tinerii cu dizabilităţi fizice doresc şi POT să se implice, în măsura în care ei conştientizează că pot dobândi o integrare socială reală doar utilizând, separat sau în grup, resursele  informaţionale, fizice, materiale şi financiare personale.

În spatele activităţii IHTIS stau oameni modeşti, ce se confruntă cu toate problemele cotidiene, dar diferiţi prin dorinţa lor reală de a trăi firesc printre oameni.

“EU POT” ascunde o luptă în care lacrimile nu se văd... La IHTIS rămân numai tinerii cu dizabilităţi fizice severe şi cu coeficient de inteligenţă normal, care în orice împrejurare simt în străfundul sufletului lor acel “EU POT!“ pe care nimic nu-l poate învinge şi-şi dovedesc prin rezultate convingerea.

Şi în privinţa celor ce se oferă să ajute IHTIS sunt deosebit de exigentă: pragul „tinerilor cu dizabilităţi resursă” trebuie trecut doar de către cei ce au bogăţia în suflet.

Proiectele IHTIS promovează integrarea socială, egalitatea de şanse pentru persoanele cu dizabilităţi şi nediscriminarea. Este foarte important ca publicul larg să fie informat corespunzător despre problema discriminării.

Ai pus bazele asociaţiei, te implici în zeci de proiecte, eşti autoarea mai multor cărţi, de unde găseşti resursele necesare?

„Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu”.

Rugăciunea m-a ajutat mereu. Sunt conştientă că fizic îmi este cu neputinţă a făptui ceva. Cu un singur deget pot să tastez, cu un singur ochi pot vedea, toate celelalte abilităţi fizice îmi sunt limitate şi totuşi mă consider un om sănătos, pentru că aşa mi-e sufletul. Tot ceea ce fac izvorăşte din suflet, pentru mine partea materială contează mai puţin, chiar deloc. Am descoperit în timp că locul în societate nu îl ocupă nimeni prin ceea ce are sau prin forţa sa fizică, ci prin ceea ce ştie.

Toate celelalte sunt trecătoare, ştiinţa şi credinţa sunt resurse ce o dată dobândite te însoţesc şi te ajută mereu.

Dacă ar fi să împărtăşeşti din experienţa de viaţă tinerilor cu dizabilităţi care se lovesc de prejudecăţile celor din jur ce le-ai spune? Cum i-ai îndruma?

Prin Metoda “Peer Counseling” la IHTIS, exact asta încerc să fac: prin mine însămi dovedesc că viaţa poate fi trăită firesc, frumos şi în demnitate chiar şi în fotoliul rulant fiind. Important este ce îşi doreşte fiecare şi ce fel de călăuze îşi alege. Eu m-am ataşat de oamenii puternici, deseori aparent duri. Chiar dacă de multe ori lăcrimam într-ascuns, străbăteam drumul până la capăt în urma lor. Cu cât mi se cerea mai mult, cu atât îmi descopeream capacităţile reale prin intermediul cărora învăţam să fiu eu însămi.

Conform prejudecăţilor mulţimii suntem toţi “buni de nimic”. Nu asta contează, nu asta ne împiedică să sporim, să ne integrăm. Important este ca fiecare să aibă atitudinea omului normal: să vorbească deschis, să studieze, să caute modele mânaţi de îndemnul: “aşa cum alţii au reuşit, pot reuşi şi eu”.

Totodată, asistenţii personali au o misiune şi mai grea: să înceteze “cocoloşeala” exagerată prin care pretind că îşi ajută copiii. Rolul lor este cu totul altul: nu de a reprezernta – ci de a însoţi, nu de a face în locul ... – ci împreună cu ..., nu de a împiedica o acţiune – ci de a o impulsiona să aibă loc etc.

Cei ce îşi doresc cu adevărat integrarea în societate, nu aşteaptă ca oamenii să vină spre ei, ci pornesc ei către oameni. Însă nu pentru a le cere ceva ci, pentru a demonstra că pot, că ştiu, că au de dăruit.

Pentru mulţi dintre semenii cu dizabilităţi şi familiile lor cerinţele mele par exagerate. În urmă cu un an am petrecut cinci zile în Ostrava – Cehia. Am observat acolo o “exagerare” mult mai mare decât a mea. Am descoperit acolo perfecţiunea, unitatea în diversitate, integrarea socială în adevăratul sens al cuvântului. M-am regăsit pe mine însămi activă într-o lume ce aş vrea să o creez aici, acasă, în România.

Această dorinţă de a aborda problematica handicapului la standard european, face să mă lovesc în fiecare zi de prejudecăţile celor din jur. De câte ori am de depăşit un nou obstacol, îmi amintesc cuvintele unui dascăl deosebit, care aflând despre înfiinţarea asociaţiei, a afirmat: “IHTIS este acum un borcan gol pe care ştiu că îl vei umple uşor cu miere de calitate; greu îţi va fi doar să îndepărtezi muştele care vor roi în jurul său”. Câtă dreptate avea...

Acesta este rostul IHTIS. IHTIS nu este asociaţia care oferă “ajutoare” – afirm aceasta iar şi iar, spre deznădejdea multora. Eu - prin IHTIS – sunt consilierul “dur” ce îşi îndeamnă semenii cu dizabilităţi fizice să se auto-reprezinte, să fie activi, să îşi asume responsabilităţi.

Despre toate acestea aş putea vorbi la nesfârşit...

Ce proiecte are în derulare asociaţia?

Socializare, viaţă independentă, auto-reprezentare, artă participativă – sunt cerinţe de care ţinem seama în acţiunile iniţiate. Astfel: pentru cei cu aptitudini vocale iniţiem spectacole şi festivaluri, pentru cei cu talent literar edităm anual cărţi şi îi îndrumăm să îşi creeze bloguri personale, iar tinerii cu probleme sufleteşti sunt îndrumaţi să se descopere pe sine devenind activi în domeniul în care simt că au aptitudini reale.

Întotdeauna acţiunile noastre aduc faţă în faţă copiii şi tinerii cu şi fără dizabilităţi fizice, generând ceea ce puţine asociaţii reuşesc: conceptul că stând jos - într-un fotoliu rulant - sau în picioare, oamenii simt, gândesc şi se manifestă la fel.

Însă proiectul nostru de referinţă rămâne crearea unui Centru de Viaţă Independentă – un proiect inedit, ce nu se vrea a fi nici spital şi nici azil, în care beneficiarul va veni ca într-o vacanţă activă şi va sta cât doreşte. Fiecare dorinţă specifică sporirii gradului de independenţă (ex. igienă personală, menaj, aprovizionare etc. – şezând în fotoliul rulant) va fi discutată şi exersată sub îndrumarea semenilor cu dizabilităţi similare dar cu grad sporit de independenţă. În acest sens, am demarat în urmă cu exact doi ani Campania „350000 euro = solidaritatea a 350000 oameni” – aceasta fiind suma necesară construcţiei, din care am strâns până acum 6000 de euro. Până îl vom avea, întâlnirile între membrii sunt online sau în spaţii închiriate.

Ambiţia realizării acestui centru, a generat o altă „ciudăţenie” IHTIS: în cei 7 ani de activitate, cheltuielile lunare administrative şi mare parte din celelalte acţiuni le-am susţinut personal din pensia mea de invaliditate.

Cine poate să participe la proiectele Ihtis?

Toţi copiii şi tinerii cu dizabilităţi fizice severe şi coeficient de inteligenţă normal şi însoţitorii lor, care se regăsesc în rândurile de mai sus, pot deveni membrii IHTIS. Este o primă condiţie pentru a participa la proiectele iniţiate. Însă, ne poate fi alături oricare persoană fizică sau juridică din ţară sau străinătate dispusă a sprijini moral şi material asociaţia. Nu vor face niciodată parte din IHTIS cei ce ni se alătură pentru alt interes decât susţinere pentru: crearea cadrului prielnic creşterii gradului de independenţă şi integrării sociale a tinerilor cu dizabilităţi fizice. Povestea IHTIS se scrie zilnic, în ciuda tuturor prejudecăţilor, pe site-ul: http://asociatia-ihtis.ro.

Sursă: DorohoiNews.ro