Cosmin Humulescu şi Ema Onisâi povestesc momentele de groază prin care au trecut cei internaţi în spital, după tragedia din clubul Colectiv. În urma incendiului din clubul Colectiv, spitalele au avut nevoie de personal permanent care să aibă grijă de cei răniţi. Mulţi medici s-au mobilizat şi au plecat în noaptea tragediei să ofere ajutor din proprie iniţiativă.

Două mărturii oferite de medicul Cosmin Humulescu şi de studenta la medicină, Ema Onisâi, ne dezvăluie cu adevărat clipele de coşmar prin care au trecut persoanele internate în urma incendiului din clubul Colectiv.

Ce doi povestesc momentele de groază prin care au trecut.
Cosmin Humulescu a ajutat răniţii de la Spitalul Clinic Colţea

„Fac parte din gașca *șpăgarilor*. De regulă mă emoționez greu. Noaptea trecută a fost una fără precedent pentru mine. Am aflat destul de târziu despre eveniment - pe la ora 1. L-am sunat pe colegul meu care era de gardă la Spitalul Clinic Colțea (atenție!- spitalul clinic, NU DE URGENȚĂ). Mi-a spus că e o imagine de coșmar. M-am îmbrăcat, am luat un bax de apă și în 10 minute eram la spital. Așa a fost pentru majoritatea, oamenii nu au fost chemați ci AU VENIT!! Una din asistentele noastre a venit din Voluntari, fără remunerație, fără șpagă, plătindu-și taxiul din salariul ei de 1100 de lei, salariul cu care creşte un copil de 15 ani. De ce? Din omenie, din empatie, din ce motiv vreţi voi, să ajute niște oameni cărora li s-au topit bancnotele "de șpagă" în buzunar, împreună cu buletinele.

7 victime au fost duse la Colțea. Cea mai puţin gravă era o fată cu arsuri pe 20% din suprafața corpului. Vi se pare puțin? Pentru ea au însemnat ambele brațe şi fața!!! Cei mai gravi erau 2 baieți cu arsuri pe 55% din suprafaţa corpului. Unul dintre ei a trebuit să fie intubat, s-a pus problema unei come induse, dar, medicul anestezist s-a temut că nu se va mai trezi aşa că a fost intubat treaz, doar cu analgezie. În terapie intensivă era un miros de fum, provenit doar din aerul expirat de cei arşi. Absolut toţi aveau fața arsă - şi căile aeriene. S-au mobilizat toți medicii din secţia de chirurgie. Șeful secției, prof. Traean Burcoș, debrida şi curăța arsurile cot la cot cu rezidenții dumnealui. A venit personal de pe toate secţiile spitalului. Au fost 40 de cadre medicale pentru 7 victime. Atenție! cadre medicale înseamnă medici, asistente, tehnicieni, infirmiere, brancardieri. Numai un imbecil îşi inchipuie că deficitul de personal este numai în rândul medicilor. Deci la întrebarea - de câte cadre medicale este nevoie pentru 180 de victime? Răspuns- cam de 800-1000. Cam câți sunt disponibili la ora actuală în București? Păi cam ăștia am fost toți! Aoleo....păi și noi ce ne facem în cazul unei calamități cu 2000 de victime???? Răspuns- Ne ia dracu pe toți!!!!

Bolnavii de la Colțea au fost, chipurile, bolnavi triați, cu leziuni mai puţin grave. M-am gândit cu groază la ce a fost la Floreasca sau la Arși, etc. Femei şi bărbaţi cu fețele arse, fără păr pe cap, cu ochii tumefiaţi şi cu lacrimi de sânge. Şi ce face românul? Nimic!!!!! În seara asta cârciumile sunt din nou pline în București. Așa că acest mesaj este pentru TINE, IMBECILULE, care te afli într-o stare de sănătate aparentă şi din acest motiv stai relaxat şi nu eşti preocupat. Pentru TINE, CRETINULE, care la 40 de ani şi la primele semne de boală vii la doctor şi spui că vrei "să te facă bine, că ție ți-a luat 1 milion pe lună la sănătate" - IEŞI LA PROTEST, IMPLICĂ-TE, fă ceva cu substanță, lasă dracu episodul din las fierbinți. Dacă nu pentru tine fă-o pentru MĂ-TA, aia pe care o aduci la internare vinerea pentru că ți se pare ție că ultima ei bășină a mirosit puţin diferit, doar pentru că vrei tu să te duci la Predeal să mănânci pleșcoi în weekend. Fă-o pentru fraţii tăi, pentru copii tăi care ies la distracție în nişte locuri care în mod legal nu ar obţine autorizație de funcționare nici ca siloz.


Ema Onisâi, studentă la medicină în anul 5 a plecat să ajute răniţii de la Spitalul de Arşi. Ea a scris într-o postare de pe blogul său despre ceea ce a găsit la spital şi despre clipele cumplite prin care au trecut răniţii.

„Stau la 2 minute de Spitalul de Arși și fără să mă gândesc de 2 ori, am fugit efectiv din casă cu costumul de spital în ghiozdan. Ajunsă acolo întreb la recepție unde pot fi de ajutor. Un polițist, după ce a aflat că sunt anul 5 și vreau să dau o mână de ajutor m-a alergat la propriu pe secția de ATI a spitalului. Nu voi descrie ce am văzut. Pe moment a fost un șoc. Vă voi povesti ce am trăit eu.

Am stat toată ziua, de la 7 până la 16:00 în picioare şi am ajutat la pansat. Dă-mi comprese intermediare, deschide borcanul de F(am un lapsus cu numele substanței), desfă 2 de Gassolind, du-te la farmacie și ia apă distilată, dă-mi fașă mică, faşă mare, comprese mici, tartine (niște comprese foarte mari). Într-o oră eram ca la fabrică, mâinile mele munceau fără să mai primească comenzi.

La un moment dat am luat o pauză și m-am dus pe sectia de arși să “vizitez” pacienții, menţionez ca aceștia nu erau pe ATI. Și am întalnit-o pe EA, o să îi zicem N. (din motive de confidențialitate, literele pacienților nu sunt reale). Înfășurată din cap până la genunchi în feșe, cu fața umflată, incapabilă de orice mișcare. I-am dat apă, i-am dat de mâncare atât cât organismul ei a putut sa primească, i-am dat iar apă. Plângea. Mi-a spus că îi vine să se sinucidă de durere. Am intrebat o asistentă dacă i se mai pot face analgezice; mi-a zis ca nu, avea dozele maxime altfel ar fi intrat în șoc. M-a întrebat cât e ceasul și mi-a zis că dacă e mai puțin de 2, sa nu îi zic. Era 12:30 și i-am zis că e 3. Cel mai bun lucru pe care l-am putut face. Şi plângea de durere și gemea, nu se putea zvârcoli de durere. Și atunci m-a rugat să vorbesc cu ea, sa îi spun tot ce îmi trece prin cap. M-am așezat ca piticul lângă patul ei și am început să îi povestesc de mine, de pisica mea, de căței, de părinți, de colegi, de absolut tot ce îmi venea îmi minte. După o oră nu mai aveam idei și atunci am auzit cuvintele care nu vor ieși niciodată din mintea mea: Te rog nu te opri! Mi-a venit să cad în genunchi de durere și de suflet sfâșiat. Voiam să o iau în brațe, să încurajez, să fac ceva să îi fie mai bine. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să nu mă opresc.“Mi-e sete”.

„Mă duc să îți caut un pai” “Te rog să nu lipsești mult, vino înapoi”. M-am întors și nu mai știam ce să fac. “Vrei să îți mut perna?” “Nu știu” “Vrei să mai mănânci?” “Nu știu” “Cu ce pot să te ajut?” “Vreau să nu mă mai doară”.

Și am auzit un strigăt: Emaaaaaaaa, unde ești??? Mă striga asistenta de la pansamente. Vino repede încoace și ajută-mă. Și am lasat-o o vreme. Și de la capăt, comprese intermediare, Gassolind, feșe, de data asta cu lacrimi în ochi și în spatele pacienților.

M-am întors la N. Dormea. Era ca un copil după o zi lungă de joacă. Cu o față liniștită. Dormea liniștită. Fără dureri.

În salonul de langă le-am întalnit pe ELE: D., O. și I. Fete de vârsta mea, cu facultatea de abia absolvită, cu tot viitorul înainte. Țintuite la pat de durere și de șocul eventimentelor, care încercau să gasească ceva bun. “Noi suntem dintre ăia norocoși” obișuiau să zică. În acea după-amiază le-am dat să manance, le-am ridicat pernele, le-am învelit, le-am ținut de vorbă. O gură de aer.

Am ajuns acasă frântă și n-am reușit să închid un ochi în noaptea aia. Te rog nu te opri. Cuvintele acestea sunau încontinuu în mintea mea. Vreau să nu mă mai doară.

A venit iar dimineața. Iar pansamente. De data aceasta cu baie pentru a putea fi luate mai ușor cele din ziua precedentă. Nu vă închipuiți ce dureri, ce voințe de fier au fetele mele. Au plâns, au râs, au înjurat, dar au stat cuminți la pansat. Și am luat-o de la capăt spre prânz. Mâncare, apă, perne, vorbe. Până am ajuns să dorească să povestească ce s-a întamplat. Le-am ascultat cu inima cât un purice, gata să izbunesc în plâns în orice moment. Te rog nu te opri în mintea mea neîncetat.

Și m-am întors la N. să văd ce mai face, cum i-a fost peste noapte. Să vorbim din nou. Mai aveam idei ce să îi povestesc și încă puțină tărie de caracter să nu cad în genunchi. Am intrat în salon și am văzut-o stând pe diagonala patului, schimbată la față. M-am uitat către pieptul ei și atunci am știut. Nu o mai durea.

Simt că o parte din mine a murit. Am iubit-o.

O parte din mine se gândește că fetele mele se vor face bine și peste jumătate de an vom ieși la plimbare să le sărbatorim lupta și victoria.

Cealaltă parte din mine este un monstru. Îmi vine să urlu de durere pentru ele și pentru chinurile prin care trebuie să treacă. Îmi vine să urlu că nu pot face nimic mai mult pentru ele. Mă simt neputincioasă. Voi merge zilnic la ele și le voi fi alături. Cu inima mereu alături de N., deși ne știam de câteva ore, voi lupta ca viața mea să însemne ceva în lumea aceasta". Sursa: eva.ro