În ultimii 23 de ani, românii au încercat absolut totul pentru rezolvarea problemei maidanezilor: sterilizare, adopţii, adăpostire şi, în final, eutanasie. Şi nu exagerăm cu nimic dacă spunem că problema maidanezilor este scoasă de la naftalină, cel puţin în România. Auzim tot timpul fie că o noua persoană a fost schilodită sau chiar omorâtă de o haită de câini, fie că aleşii locali pregătesc câte un nou proiect de rezolvare a problemei. Invariabil însă, aceste episoade divid societatea în două, respectiv: iubitorii de animale şi adepţii eutanasierii.

Trebuie să recunoaştem cu toţii că problema este scăpată de sub control. Iar în acest moment date clare despre numărul exact al maidanezilor din întreaga ţară, pur şi simplu nu există! Şi totuşi, în momentul în care spitalele comunică oficial faptul că numărul persoanelor muşcate de câini într-un singur an, la nivelul unui singur oraş, depăşeşte cifra de 15.000, e cazul să luăm atitudine! Şi nu putem să nu ne întrebăm dacă este vorba de ignoranţă, rea-voinţă, hoţie sau doar… nepricepere! Pentru că, în fapt, problema trenează, în primul rând, din cauza incapacităţii cronice a autorităţilor locale din fiecare comunitate în parte de a elabora şi de a duce la capăt proiecte clare şi eficiente. Iar în al doilea rând, de vină este şi lipsa de educaţie a oamenilor noştri, de la a-şi arunca gunoaiele pe jos şi până la a nu răspunde pentru animalele pe care le deţin.

Rezumată, problema maidanezilor începe de la aceeaşi constantă, invocată de fapt de toţi „actorii“ implicaţi şi anume, lipsa banilor.

În România sunt înregistrate nu mai puţin de 78 de ONG-uri şi două federaţii specializate în problema câinilor fără stăpân. În principiu, toate există, cel puţin pe hârtie, toate au o activitate de profil şi absolut toate depun bilanţuri contabile la finele fiecărui an, altfel spus deţin surse de finanţare. Însă, rezultatele majorităţii acestor asociaţii rămân nesemnificative pentru comunităţile în care activează. Iar această categorie de „privaţi“ un pic altfel, poartă campanii de sterilizare, de vaccinare, întreţin adăposturi şi dau spre adopţie o parte din animale. Cel puţin statistic, o astfel de asociaţie de protecţie a drepturilor animalelor poate oferi adăpost câtorva sute de câini, iar într-un an poate da spre adopţie, inclusiv în străinătate, până la 200 de patrupede. Comparativ însă cu numărul total de animale fără stăpân, asta nu reprezintă, la nivel naţional, decât o picătură într-un ocean. Iar la celălalt pol al rezolvării problemei maidanezilor avem, autorităţile locale. Aici însă situaţia este de-a dreptul dramatică, ca şi cazul Botoşaniului, pentru că vorbim de finanţări publice. Mandat după mandat, câinii fără stăpân par să fi fost transformaţi de fiecare administraţie locală în parte, într-o afacere profitabilă. Sume uriaşe ies din vistierii având ca destinaţie oficială problema animalelor fără stăpân. Doar aparent se fac eforturi financiare pentru rezolvarea situaţiei. În realitate însă, cele mai multe dintre adăposturile publice din Romania sunt în acest moment, într-o stare jalnică. Animalele sunt ţinute fără hrană şi apă, mor de foame sau se mănâncă, efectiv, între ele. Şi ne întrebăm, tocmai pentru că în fiecare dintre aceste cazuri este vorba de finanţări de la bugetul de stat, ce se întâmplă de fapt cu mâncarea şi materialele care dispar imediat ce au fost aduse în adaposturi şi de ce vizitele în aceste spaţii rămân interzise, mai ales dacă cei interesaţi de subiect vor să facă fotografii sau cer explicaţii.

Au existat destule initiaţive legislative privind sterilizarea, deparazitarea, vaccinarea şi marcarea cu crotalii a tuturor câinilor cu sau fără stăpân, de rasă comună. Iar ca o măsură complementară în cazul celor care nu îşi castrează sau sterilizează animalele, s-a propus inclusiv ca autorităţile locale să le poată confisca, pentru ca, ulterior, să le dea spre adopţie. Şi nu odată s-a propus ca sancţiunea pentru autorităţile locale care nu iau măsuri concrete în privinţa câinilor fără stăpân să meargă până la sistarea alimentării cu sumele şi cotele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat destinate administraţiilor locale.

Susţin personal această masură, în condiţiile în care modul în care s-a gestionat problema maidanezilor ne arată clar faptul că am asistat de fapt la o perpetuă risipire a banului public, cu efecte... zero în teritoriu.

Soluţii viabile pentru rezolvarea problemei câinilor comunitari există dar, pot fi puse în aplicare doar dacă se implică toţi factorii decisivi în această problemă, inclusiv asociaţiile de protecţie a animalelor, care în prezent, în mare parte, se rezumă doar la a oferi sfaturi. Altfel spus, toată lumea vorbeşte, toată lumea face verificări, dar nimeni nu pune osul la treabă. Iar o asociaţie de protecţie a animalelor, dincolo de a-şi proteja obiectul muncii, trebuie să se şi implice activ, prin strângere de fonduri şi prin lobby în şcoli şi comunităţi pentru adoptarea animalelor fără stăpân.

Fac acest demers şi în perspectiva unor noi discuţii pe marginea Legii 227/2002, modificată initial prin Legea 391/2006, în condiţiile în care Curtea Constituţională din România susţine acum că această lege ar fi de fapt neconstituţională. În altă ordine de idei, CCR ne cere acum ca eutanasierea maidanezilor să nu se mai facă după 7 zile de cazare a câinelui în adăposturile primăriilor, dacă acesta nu a fost adoptat în acest interval şi ca maidanezii să fie relocaţi în locul de unde au fost ridicaţi. Şi mai mult decât atât, se intenţionează acum lasarea maidanezilor pe domeniul public. Acest lucru va duce însă evident la creşterea numărului de câini fără stăpân pe străzile oraşelor noastre şi, ceea ce este însă şi mai grav, va conduce la creşterea numărului de oameni muşcaţi, desfiguraţi sau chiar omorâţi de haitele de câini.

Există câteva aspecte pe care, în primul rând în calitate de cetăţeni ai acestei ţări, dar şi de plătitori de taxe şi impozite, trebuie musai să le subliniem:

Lăsarea câinilor fără stăpân pe domeniul public reprezintă cea mai flagranta încălcare a drepturilor omului şi a drepturilor constituţionale ale românilor. Ne este încalcat practic dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică: Cine răspunde de fapt pentru oamenii omorâţi de maidanezi?

Ne este încălcat dreptul la siguranţa persoanei, dar şi dreptul de a circula fără permanenta frică în spaţiul public. Le este încalcat indirect şi dreptul copiilor la protecţie, dreptul copiilor noştri de a nu mai fi terorizaţi, atacaţi, sfâşiaţi, mutilaţi sau omorâţi de maidanezi. Ne este încălcat dreptul la asigurarea igienei şi a sănătăţii publice şi dreptul la un mediu sănătos. Ne confruntăm cu poluarea fonică provocată de haitele de câini, cu poluarea solului şi a vegetaţiei (dejecţii canine zilnice înmulţite cu numărul câinilor şi cu perimetrul în care îşi fac veacul de ani de zile), cu poluarea biologică (excrementele se usucă, se transformă în praf şi se împrăştie în aer, se depun duse de vânt absolut peste tot, fiind în mod clar o sursă de contaminare atât prin atingere, cât şi prin inhalare), în plus circa 30% dintre maidanezi au leptospiroza (infecţie extrem de gravă, care se transmite la om prin fecale şi care poate conduce inclusiv la distrugerea organelor interne la cel infestat), iar lista drepturilor încălcate semenilor noştri prin tolerarea câinilor fără stăpân în spaţiul public, poate continua

Ţin să subliniez şi faptul că prin lăsarea câinilor liberi pe străzi sunt încalcate simultan Constituţia României, Codul penal - articolele privind vătămarea corporală, Legea 215/2001 modificată şi completată de Legea 286/2006 (care prevede că primarul ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale), dar şi Legea nr. 61/1991 care interzice lăsarea în libertate ori fără supraveghere a animalelor care pot prezenta pericol pentru persoane sau bunuri.

În plus, niciun stat european nu permite, la data la care discutăm, lăsarea câinilor pe străzi sub pretextul că ar fi sterilizaţi, în majoritatea covârşitoare a ţărilor europene ca de altfel şi în SUA, Canada, etc. câinii neadopaţi într-un anumit număr de zile fiind eutanasiaţi. Iar România a fost deja condamnată la CEDO tocmai din cauza câinilor vagabonzi şi a violenţei acestora.

Totodată, cei care doresc ca aceşti câini să rămână în stradă, încalcă în primul rând drepturile internaţionale ale acestor animale, prin expunerea lor la multiple chinuri şi privaţiuni, precum lipsa de mâncare, lipsa de apă şi lipsa de adăpost, lipsa de servicii veterinare (aceste animale nu au carnete de sănătate, nu sunt vaccinate şi nici deparazitate periodic), lipsa de protecţie în traficul rutier (mulţi sunt accidentati sau/şi omorâţi de maşini, provocând la rândul lor accidente), dar şi lipsa de protecţie împotriva oamenilor care fac uz de autoaparare în situaţiile în care ei, familiile sau apropiaţii lor sunt atacaţi de câinii fără stăpân.

Dumitru Verginel Gireadă,

Deputat PNL Botoşani