Pornind de la „gramatica lui Trăsnea” lăsând în urmă un ]pedagog de școală nouă cu metoada predării intuikive” și cotigind prin pedagogia lui A. S. Makarenko, (de la Colonia Gorki la Experimentul Pitești), educația națională e într-o ceață continuă.

Acel cot, acea scurtătură în educație pe care am încercat-o în perioada de dinainte de 1989 a produs efecte trainice: a îndeplinit dezideratul acestui tip de pedagogie – a creat omul nou. Viața omului nou trebuie să se împartă între două comandamente: gândirea și obediența. Cu gânditul trebuie să se ocupe statul.

Și statul se gândea la locul nostru de muncă, la locuința noastră, la cantitatea și calitatea mâncării consumate de fiecare individ (nu-mi aduc aminte de nici un scandal cu carnea de vacă de cal) de câți copii trebuie să facem și mai ales de când nu mai avem voie să umblăm lela cu organele neutilizate (taxa P.I.P.). Omul nou trebuia să mânânce, să doarmă, să muncească și să se înmulțească.

Marea majoritate a concetățenilor noștri care aveau curaj să gândească un pic, se gândeau cum să plece din țară sau cum să fure ceva de la stat. În timp acest apendice, gânditul, s-a retras în colțurile cele mai ascunse ale minții ca să nu-l găsească nimeni. Așa cum spuneam cu gânditul se ocupa statul.

Niște băieți nemulțumiți de numărul mare de „oameni noi” din țara noastră, au decis că Ceaușescu trebuie să plece. Să plece unde vrea el, dar cât mai departe.

Au venit ei în locul lui și au zis: „Fraților, gata! De azi statul nu mai gândește pentru voi. De azi sunteți obligați să gândiți singuri. Hai tovarăși, treceți la gândit.”

Și toată lumea s-a gândit la ce știa: cum să plece din țară mai repede și cum să fure cât mai mult și mai repede de la stat. Unii au reușit să plece alții nu. Unii au reușit să fure alții nu.

În tot acest timp, în țară s-au născut copii pe care noi i-am educat cu cuvinte înțelepte, așa cum știm noi mai bine: „nu mă - nveți tu pe mine că nu învață oul pe găină”, „eu ca tine am fost dar tu ca mine n-ai fost, „eu te-am făcut eu te omor”, „te-am făcut și mă chinui pentru tine să aibă cine să-mi dea o lingură de apă la bâtrânețe”.

Și noile generații învață să fure de la stat, învață pentru a fi în stare să împlinească visul părinților de a pleca în străinătate, învață să ducă  apă cu lingura  părinților la bătrânețe. Învață să fie în continuare obedienți și fără inițativă.

Așa s-a umplut țara de colecționari de zdrăngănele (diplome și titluri fără nici o valoare practică), a căror cea mai mare realizare e să-și găsească un loc de îngrijitor sau îngrijitoare în străinătate sau, dacă pot, să mai fure ceva dint-o afacere cu statul.

Din motivele enumerate mai sus cred că, opinia lui Makarenko, devenită știință pedagogică a statului Român, că: „numai „colectivul" e soluţia pedagogică perfectă pentru transformarea individului…”  trebuie aruncată undeva pe Sitna, cât mai aproape de polul sud, să înghețe repede și să se scufunde în groapa Mindanao și să rămână conservată pentru cât mai mult timp.

Cred că, obligativitatea existentă la toate nivelurile școlii, de a învăța „doar după cartea asta” și nu după alta nu numai că face mult rău pădurilor românești dar dezvoltă în continuare un ins obedient, fără o părere proprie, incapabil să găsească rezolvări la problemele din mediul în care se manifestă. De fapt e tot  un fel de Trăsnea care nu pricepe cum se poate trăi altfel decât în străinătate sau furând de la stat.

Cred că sindicalismul existent sistemul educațional ar trebui, în afara de susține doar revendicările, juste de altfel, ale profesorilor să susțină și o revendicare a elevilor: educați și formați oameni liberi nu educați și formați slugi.

Di n aceste motive, am inițiat proiectul „Vasilache în mintea copiilor”.

Proiectul se adresează în primul rând copiilor dar și părinților. Obiectivele proiectului urmăresc stimularea manifestării formelor de gândire și a personalității individului în cadrul unui grup și nu invers. Odată cu copii vor învăța și părinții că: e bine din când în când să își țină fiul sau fiica în brațe, că e bine, măcar  din când în când, să îi dea dreptate și fiului sau fiicei, că e bine, măcar din când în când, să renunțe la impunerea cu forța a unei dispoziții ci să o negocieze.

Dar cea mai mare realizare ar fi dacă marea majoritate a părinților botoșăneni ar înțelege diferența dintre: COPILUL MEU ȘI FIUL MEU! Asta ar fi cu adevărat o mare realizare a comunității noastre. Către asta vă invit să reflectați și împreună să acționăm: să uităm de „omul nou” și să încercăm să revenim la omul normal - cel care a construit lumea prin creativitate, inițiativă și curaj.