Departe de privirile indiscrete, într-un mic atelier, la parterul unui bloc din Darabani, câteva femei se luptă cu timpul și îndrăznesc să ducă mai departe tradiția. Cu dragoste pentru ceea ce fac, dar cu neîncredere în viitor, cele șase femei, cât mai înseamnă astăzi secția de artizanat de la Darabani, încă își duc viața printre războaie.

În 1979, la Darabani lua ființă un atelier de produse de artizanat, filială a unei societăți botoșănene, prin efortul inginerelor Elena Trufașu și Maria Anuței. În 1982, Constanţa Stoian preia ştafeta de la ing. Anuţei. După mai bine de trei decenii, atelierul condus astăzi de doamna Stoian continuă să producă ștergare de diferite mărimi și modele, cu sau fără ajur, fețe de mese, costume tradiționale pentru bărbați, catrințe, ii, brâie sau bundițe pentru femei. Au țesut chiar și pânză de sumane. Totul este realizat manual, inclusiv pânza costumelor populare, la războiul de țesut, care nu mai este din lemn, ci din metal, pentru a rezista timpului și efortului intens.

Atelierul din Darabani lucrează doar la comandă, iar până acum a îmbrăcat câteva ansambluri artistice din nordul Moldovei, atât din Botoșani cât și din Suceava. Inclusiv copiii (foto sus) din Ansamblul „Stejărelul” de la Clubul Copiilor din Darabani au fost îmbrăcați de femeile care, încă se mai luptă cu războiul de țesut. Cel mai mult s-au realizat aici 60 costume populare pe an (femeile râd în momentul în care reporterul credea că e vorba de 60 pe lună). Acum vânzările merg foarte prost. Costul de producție al unor astfel de obiecte este foarte mare și nu pot face concurenței cu iile de pe tarabele de la târguri, mai ieftine, dar care sunt făcute „la cartelă”, aşa cum ne precizează ţesătoarele din Darabani. De asemenea, firul de bumbac se găseşte din ce în ce mai greu pentru că au dispărut filaturile. „Este foarte greu ca o femeie să-şi facă salariul minim aici…Dar unde să mai mergem?” ne spun dărăbănencele.

Realizarea unui costum tradițional bărbătesc sau a unuia pentru femei necesită pricepere, migală, răbdare și timp. De la urzitul ițelor la țesutul pânzei, și de la încheiatul cămășii până la realizarea decorațiunilor trebuie să fii atent la orice detaliu. Orice fir contează pentru ca în final produsul să fie materializarea unui univers, a unei lumi care, din păcate, acum apune. Nu toate modele pot fi cusute pe orice fel de pânză. „Fie că este în două, patru sau cinci ițe, pânza suportă un anumit fel de decorațiuni”, ne explică şefa atelierului din Darabani.

Nici coloritul nu este o treabă simplă: numărul redus de culori cu care se lucrează (alb, negru, roșu și auriu) le obligă pe aceste femei să îmbine creativitatea proprie cu modelele tradiționale. Este o meserie care nu se învață la școală, se fură, ne mărturisesc ele. Pentru realizarea unui costum bărbătesc este nevoie ca trei muncitoare să lucreze o săptămână, uneori chiar și mai mult. La final, prețul unui astfel de produs ajunge să fie de aproximativ 500 de lei. Se plâng că taxele sufocă activitățile de acest fel, făcând ca prețul final al oricărui produs să fie foarte mare, iar câștigul celui care-l realizează să fie invers proporțional. „Aici trebuie să lucrezi şi cu capul şi cu mâinile, dar această meserie nu este plătită cum ar trebui. La noi nu sunt bani” a mai precizat Constanţa Stoian.

Ceea ce fac, fac din pasiune și își exprimă regretul că oamenii astăzi cu greu mai apreciază frumosul. Își exprimă totuși speranța că tinerii vor îmbrăca, din nou, la ocazii speciale, o ie sau o cămașă națională, și de ce nu, să poarte și un brâu țesut încă la război. Copiii doamnei Stoian au făcut acest lucru când au cununat ultima dată, cei ai Tudoriţei Herţanu se îmbracă în costume populare la serbările şcolare. Altă dată atelierul avea 20-30 de angajați, acum mai sunt doar șase femei, fiecare cu povestea ei de viață, fiecare cu regretele și speranțele sale. Pe unele, viața le-a adus de departe înapoi acasă, pentru a da viață tradiției aici pe malul Prutului.

Spun că îmbină pasiunea cu munca și nu au timp pentru un alt serviciu. Cât despre viitorul atelierului, acesta nu sună foarte bine. Membrele echipei formată din Constanţa Stoian, Verginia Scutaru, Tudoriţa Herțanu, Silvia Alungulesei, Camelia Rotaru și Brândușa Tatarciuc sunt destul de sceptice că tinerii vor veni să lucreze la războiul de ţesut. Tudoriţa Herţanu lucrează aici de la 18 ani, Verginia Scutaru de un sfert de secol. „Au fost tineri, dar nu au stat. Cred că noi suntem ultima generaţie. Tinerii nu mai vin”, spun destul de resemnate femeile.

La final, Constanța Stoian și-a exprimat speranța ca viitorul să nu ducă, totuşi, la dispariția acestei meserii. Cu toate acestea, şansele sunt minime şi nici ele nu mai cred că munca lor va fi continuată de alţii mai tineri. Salvarea ar putea veni din străinătate. Comenzi mai multe ar însemna mărirea personalului secţiei. „Dorința noastră este ca activitatea acestei secții să meargă mai departe, dar noi vom ieși la pensie în curând și nu știm ce va urma. Aceasta nu este o meserie ușoară, care se învață repede. Meseria aceasta nu se învață se fură, nu o poți învăța la școală, ci doar prin practică” ne-a precizat doamna Stoian. Şase dărăbănence ne-au demonstrat că tradiţia nu se transmite cu cartela, ci din generaţie în generaţie, prin muncă şi, mai ales, cu mult suflet. Sursa: darabaneni.ro