Vineri, 30 mai, de la ora 18:30, Filarmonica Botoşani va prezenta un concert simfonic In memoriam Radu Paladi, cu Matei Pop la pupitrul dirijoral si pianistul Viniciu Moroianu invitat special.

În program:

Adrian Pop: Triptic

Radu Paladi: Concertul pentru pian şi orchestră

J. Brahms: Simfonia a II-a, în re major

RADU PALADI (1927-2013). A fost director şi dirijor al Filarmonicii de Stat Botoşani, între anii 1968-1972, perioada în care a iniţiat o activitate esenţială şi astăzi în viaţa Filarmonicii botoşănene, respectiv, Zilele GEORGE ENESCU (ediţia I: 20-30 august 1970).

Compozitorul, pianistul şi dirijorul Radu Paladi s-a născut la Storojineţ, oraş aflat în partea de nord a Bucovinei (astăzi în Ucraina). A început studiile muzicale la Conservatorul din Cernăuţi, la clasa de pian a profesorului Tarnavschi. După ocuparea părţii de nord a Bucovinei de către fosta U.R.S.S., s-a stabilit cu familia la Bucureşti, unde a continuat sa studieze la Conservatorul Regal de Muzica (devenit apoi Conservatorul Ciprian Porumbescu); aici i-a avut ca maeştri pe Florica Musicescu, la pian, iar la disciplinele teoretice pe George Breazul, Paul Constantinescu, Theodor Rogalski, Leon Klepper şi alţii. Deşi a fost un pianist de mare forţă, Radu Paladi nu s-a ocupat îndeaproape de activitatea concertistică. La fel au stat lucrurile şi cu activitatea dirijorală pe care a practicat-o mai ales în perioada cât a fost director şi dirijor al Filarmonicii de Stat Botoşani, între anii 1968-1972, perioada în care a iniţiat o activitate esenţială şi astăzi în viaţa Filarmonicii botoşănene, respectiv, Zilele GEORGE ENESCU (ediţia I: 20-30 august 1970).

Maestrul Radu Paladi s-a impus în viaţa muzicală a ţării, în primul rând în calitatea sa de compozitor; a compus multă muzică corala dar şi muzică de cameră, muzică de film şi altele. Concertul pentru pian şi orchestră a fost compus între anii 1986-1988, partitura definitivă fiind datată 1989. Lucrarea are o structură tripartită, potrivit modelului consacrat de tradiţia clasico-romantică. Prima parte urmează dramaturgia specifică formei de sonată, propunând un amplu evantai expresiv, de la voioşia primei teme la tensiunea dramatica maximă de pe parcursul dezvoltării. Partea a doua cu o structura, la rândul ei, tot tripartita, instituie un moment de meditaţie din care nu lipsesc însă şi accentele patetice  caracterul expresiv general fiind însă cel subliniat prin subtitlul părţii: Lamento. Finalul concertului, construit pe un ostinato ritmic (ce îndreptăţeşte subtitlul de Toccata) readuce expresia muzicală în zona luminoasă, debordantă, a vieţii, a bucuriei de a trăi. O remarcă generală la adresa acestei lucrări poate fi aceea ca autorul foloseşte aici un limbaj muzical direct expresiv, în care palpită sevele viguroase ale folclorului muzical românesc, renunţând la preocuparea de a căuta cu orice preţ a unui limbaj muzical mai sofisticat dar, poate, mai greu accesibil.