Dacă o privești pe Nadine, n-ai zice că are 42 de ani, ci 22, și asta fiindcă e mereu veselă, spumoasă și plină de energie… Dar nu mulți știu că a trăit și experimentat cât alții într-o viață. Experiență din care le împărtășește acum și telespectatorilor, la TVR 1, în emisiunea ce îi poartă numele.

Nadine, după 20 de ani, se poate spune că ești o veterană a showbizului. Și, cum ai debutat la Școala Vedetelor, te întreb: te consideri vedetă? Sau te-ai considerat vreodată?
Când nu aveam minte sau, mai bine spus, când nu eram în contact cu mine, mă consideram vedetă. Acum, mi se pare umilitor să îmi pun orice fel de etichetă. Dacă am privilegiul de a fi OM, de a mă eticheta ca OM, de ce m-aș reduce la eticheta de vedetă? Omul este o creație divină, complexă, căreia nu i se poate identifica, real, începutul sau sfârșitul. Cum să renunț la așa ceva? Vedeta este un personaj fabricat de mai multe părți. Mă înspăimântă gândul că aș vrea să fiu modelată de un om sau mai mulți.

Deseori întâlnesc colegi de breaslă care trăiesc în personajul de Vedetă. Nu își aparțin. De când se trezesc, interpretează rolul vedetei: „O vedetă râde așa, o vedetă se îmbracă așa, o vedetă nu face asta… Trist și umilitor. „Un om face asta sau un om nu face asta. Omul e real, vedeta este o invenție a vanității omului, pe care cei mai mulți o iau în serios și se raportează la ea ca la o realitate.

Ai avut o copilărie, în mare parte, nefericită, dar, probabil, au fost și momente frumoase… Mai ai vreo amintire despre mama ta?
Da. Țin minte că alergam în întâmpinarea ei când venea de la serviciu. Țin minte îmbrățișările din mijlocul străzii și mai țin minte că o rugam să mă lase să îi duc geanta până acasă. O puneam și eu pe braț, ca ea, fălindu-mă cu asta în fața celorlalți copii. Acestea fiind amintirile trupului. Ființa din mine a rămas în contact cu Ființa mamei mele, întâlnindu-ne adesea pe alte frecvențe ale creierului. Trupului îi este dor de ea, Ființei din mine nu, deoarece pentru ea nu s-a întâmplat separarea.

Totodată, cu mintea de acum înțeleg etichetele pe care le punem situațiilor deviață și felului în care creierul se raportează la ele. Tu spui „copilărie nefericită, eu spun doar „copilărie. Deoarece nu există bine sau rău, ci totul este ceea ce este. Etichetele sunt o meteahnă rudimentară a creierului nostru de care se va vindeca în următoarele sute de ani.

Ce ai simțit în momentul în care bunica ta a fost nevoită să te ducă la orfelinat? Ai conștientizat ceva atunci?
Nu a fost nevoită să mă ducă la casa de copii. A făcut-o pentru că așa îi era mai simplu. Am conștientizat tot. M-a târât până acolo, deși tot drumul am implorat-o, urlând, să nu mă ducă. Omul care am fost a judecat-o aspru și a comparat-o cu ce ar fi făcut alții. Omul care sunt azi înțelege că acea femeiea făcut atât cât a știut și cât a putut. Este nedrept să comparăm oamenii. Curajul, demnitatea, puterea sunt haruri pe care toți le avem, dar nu toți reușim să le activăm. Și nimeni nu trebuie pedepsit pentru asta. Ea nu a reușit în viața asta să și le activeze. Poate va alege să se întoarcă și să mai încerce o dată.

Ce a însemnat pentru o fetiță de 6 ani contactul cu un centru de plasament?
Orice aș spune, mintea unui om care nu a trecut prin asta nu poate cuprinde informația… Din prima zi de orfelinat, a început destructurarea mea ca om. Destructurare pe toate palierele: emoțional, intelectual, cognitiv… Unghiul din care privesc lucrurile acum mă face, însă, să fiu recunoscătoare pentru acele experiențe, pentru că, în sfârșit, am priceput de ce le-am experimentat.

Și anume, m-am întrebat deseori care este noima nașterii mele, ca om negru, într-o țară de albi, în comunism, în sărăcie etc. Și trec anii, îmi fac asociație nonprofit, fac ateliere în zona rurală cu copiii despre cum să dezvoltăm o viziune asupra vieții și un plan care să ne ducă la prosperitate și calitate a vieții, întâlnesc copii de romi sau români care îmi spun că nu vor reuși vreodată, în ciuda argumentelor mele, pentru că ba sunt prea negri, ba au râie și păduchi, ba sărăcia nu îi lasă nici măcar să ajungă până la școală.

Și atunci sunt momentele când pricep de ce știu în fiecare celulă din mine ce înseamnă să-ți fie teamă că ți se vor vedea păduchii din cap, că vei fi scos din școală pe perioadă nedeterminată din cauza scabiei. Și atunci pot face schimb de „experiențe cu puiul de om și să-i spun că, chiar și așa, tot va reuși. Copilul mă crede… Simt cum devin o cârjă pentru o bucățică din drumul lui pe această lume. Atunci mă pricep și le pricep pe toate. Mi-am înțeles rolul și destinul. Sunt în pace! Sunt recunoscătoare că am primit eu această misiune, pentru că pot să o duc.

Citiți interviul integral în revista VIVA! de noiembrie, care se găsește la toate punctele de difuzare a presei.