Aventura malaeziană a bărbatului din Telega plecat, la mii de kilometrui depărtare, să-şi vadă copilul condamnat la moarte a trecut aproape neobservată în iureşul politico-judiciar al ultimei săptămâni.

„Am plecat miercuri şi am venit în ţară duminică. Deci patru zile a durat călătoria. Am ajuns joi dimineaţa l Kuala Lumpur. Am plecat miercuri la 14.30 din Bucureşti. Am ajuns la 19.00 în Dubai. M-a preluat doamna consul de acolo şi ţin să-i mulţumesc cu această ocazie şi doamnei consul din Dubai, doamna Nicoleta. Dânsa m-a preluat, m-a ţinut la dânsa în consulat, mi-a dat o masă acolo, pe urmă m-a dus la aeroport şi m-a îmbarcat pe avion pentru Malaysia. În Malaysia m-a prelut doamna Camelia Tudose. M-a dus la consulat, mi-a oferit o masă, m-a întrebat dacă sunt obosit şi mi-a arătat camera unde să mă culc, iar dacă nu sunt obosit, m-a invitat să mă duc cu dânsa la un local să mîncăm şi să discutăm, să mă mai destindă pe mine puţin că eram stresat după drum şi emoţionat în aşteptarea întâlnire cu Ionuţ, cu băiatul meu pe care nu-l mai revăzusem de doi ani de zile. Dar eu am mulţumit şi am spus că sunt obosit. A rămas să ne vedem a doua zi dimineaţă, să mergem la cumpărături, că Ionuţ îi dăduse o listă de obiecte pe care să i le cumpere când ajung eu. Aşadar, a doua zi dimineaţa, am mers cu doamna Camelia la cumpărături. I-am cumpărat lui Ionuţ nişte tricouri şi nişte chiloţi de culoare albă, că numai alb are voie să poarte acolo în puşcărie. I-am mai cumpărat un şampon şi o pastă de dinţi, un săpun, un ulei de piele, adică ce dăduse el pe listă", povesteşte tatăl românului condamnat la moarte, potrivit ziarulring.ro.

„Du-te, tată, eu nu te cred până nu te văd!"

Dumitru Gologan relatează cum fiului nu-i venea să creadă nici în ruptul capului că tatăl său a străbâtut mii de kilometri ca să-l vadă. "Între timp, a sunat Ionuţ, a vorbit cu doamna Camelia şi a întrebat: A venit tata?. Iar dânsa a răspuns: Da, e aici lângă mine». Dar Ionuţ zis: Nu vă cred. Am vorbit cu el, dar el nu credea sub nicio formă că eu am ajuns în Malaezia. Mă credeţi sau nu, dar nici eu, la un moment dat, nu am mai crezut că îl mai văd vreodată pe băiat. Mă gândeam numai la distanţa care este între noi, lşa miile de kilometri dintre mine şi el, dar şi la frica de avion. Să trec şi Oceanul Indian cu avionul, nici atât nu mă gândeam.

Dacă era în Bulgaria, în Turcia, mă duceam pe jos, chiar dacă nu aveam bani, dar până acolo, cine se gândea că ajunge la capătul lumii, cum ar veni... Aşadar, Ionuţ nici atunci nu credea că eu sunt în Malaysia. Zicea: Du-te, tată, eu nu te cred până nu te văd. Zicea că doamna Camelia a făcut teleconferiţă şi am vorbit în trei pe telefoane. Iar eu i-am zis: Bine, tată, lasă că ne vedem mâine. Şi aşa a fost. Sâmbătă, la ora 7, am fost la el, la închisoare, în statul Yohor, la vreo 500 de kilometri de Kuala Lumpur. Închisoarea era cam la vreo 20 de kilometri de capitala statului Yohor. Nu mi-a făcut niciun control, mi-au spus decât prin doamna Camelia, că eu nu ştim limba, să nu intru cu telefon, acte sau obiecte ascuţite. Ca şi la noi în puşcării. Oricum, eu ţin să le mulţumesc mult şi gardienilor de acolo că ne-a prelungit convorbire. Aveam dreptul la 40 de minute şi ne-a lăsat să stâm de vorbă aproximativ două ore".

„Nu mi-am strâns copilul în braţe. Am vorbit prin telefon, despărţiţi de un geam"

Revederea dintre tată şi fiu, după doi ani de despărţire, a fost emoţionantă, greu de descris în cuvinte. Dumitru Gologan povesteşte: "Nu mi-am strâns copilul în braţe, aşa cum a scris Cancan. Am plâns amândoi mai bine de cinci minute când ne-am revăzut. El era deja în sală, a întors capul şi a plâns când m-am pus şi eu pe scaun. Am început să plâng şi eu. Pe urmă, el a fost cu psihicul mai tare şi mi-a zis: Tată, nu mai plânge. Ai venit să mă vezi... Să ştii că nu mă aşteptam. Nu mă gândeam vreodată în viaţă că o să ajungi tu pe aici să mă vezi. I-am zis: Nici eu, tată, nu mă gândeam, dar, cu ajutorul bunului Dumnezeu, cu ajutorul a multă lume, am ajuns. I-am povestit şi cum m-am descurcat pe avion. Că am avut sufletul ăsta să pot să ajung la băiatul meu acolo, să-l văd acolo în închisoare, să-l văd cum o duce, cum arată, că nu l-am mai văzut de doi ani. La un moment dat, când m-am oprit din plâns, i-am zis: Tată, hai să facem schimb de locuri.

Vino tu afară şi să rămân eu în locul tău în puşcărie!». Iar el mi-a zis, printre lacrimi: Nu pot, tată. Uite, că sunt legat de masă cu lanţuri şi cu cătuşa de mână.... Pe urmă am început să stăm de vorbă. Prin telefon, despărţiţi de un geam. Şi mi-a spus că va sosi ziua când va veni şi el acasă să ne ridicăm din nou în societate. A greşit, trebuie să ispăşească pedeapsa care i se cuvine, dar să nu i se ia viaţa. Mi-a spus să am grijă de mine, de bunica. M-a întrebat de familie, de prietenii lui, de toate astea. Dar primul lucru m-a întrebat: De ce n-ai adus-o şi pe mamaia? I-am spus că e bătrână şi nu se poate.(...) Mi-a spus să am grijă de casă, să o întreţin cât pot, să aibă şi el unde să stea dacă se va elibera. M-a mai rugat, dacă mai ajung la el, să-i duc şi ceva de-ale gurii - un cârnat de casă, o slănină - din România că-i e dor de mâncarea noastră.

El acolo mănâncă doar orez şi peşte. Dar să ştiţi că, faţă de cum arăta când a plecat, Ionuţ este acum mai înalt şi are 95 de kilograme. Atunci avea vreo 70 de kilograme. E mai înalt ca mine şi mai solid decât arată în pozele care au apărut până acum în presă. E respectat de gardieni şi de cei patru colegi de cameră. Gardienii au fost foarte de treabă. Au venit şi l-au întrebat pe Ionuţ dacă îi e foame, dacă vrea să-i aducă ceva de mâncare. L-au întrebat în limba malaeziană. Că băiatul meu vorbeşte cu ei malaeziană mai bine ca mine româna. Şi când au expirat cele 40 de minute permise, au vorbit cu Ionuţ în limba lor şi ne-au mai lăsat încă o oră. Vă daţi seama cât de repede ar fi trecut cele 40 de minute? Câte 5-10 minute am plâns şi la întâlnire, şi la despărţire..."

„Despărţirea a fost foarte grea"

Îţi dau lacrimile când îţi povesteşte Dumitru Gologan cum a fost despărţirea de fiul său, acolo, în puşcărie, când gardienii l-au luat să-l ducă în celulă. "Despărţirea a fost foarte grea. Şi pentru mine, şi pentru el. Am avut puterea să ne uităm ochi în ochi, să dăm mâna prin geam, ca un fel de noroc, şi, pe urmă, am început să plângem amândoi. Din păcate, el n-a putut să mai stea. I-au pus cătuşele şi a plecat. A plecat plângând. Dar poate îi fac o bucurie mare şi în septembrie ajung din nou la el", ne-a mărturisit Dumitru, cu lacrimi în ochi, ţinând să le mulţumească tuturor celor care l-au ajutat să-şi vadă băiatul: şi celor de la MAE (ministrului Bogdan Aurescu, doamnei Camelia Tudose - consul în Malaysia), doamnei consul din Dubai, care l-a preluat şi l-a urcat în avionul spre Kuala Lumpur, doamnei din Belgia care i-a plătit călătoria. Inclusiv gardienilor le-a mulţumit că i-au prelungit timpul de vizită. Şi, nu în ultimul rând, piloţilor aeronavei care, la întoarcere, cu toate că au avut o mică problemă la o aripă, au reuşit să aterizeze cu bine şi să-l aducă acasă întreg.

„Stai cuminte, tată, că am ajuns cu bine acasă"

Dumitru Gologan este puţin supărat că un anumit site ar fi scris despre el că fost arestat în Malaysia. „Când am ajuns acasă, m-a sunat băiatul de acolo şi m-a întrebat: Ce faci, tată, ai ajuns cu bine? Că am aflat din presa din România că te-a arestat şi pe tine.... I-am spus: Stai cuminte, tată, că am ajuns cu bine acasă. Vorbeşte cu bunica la telefon să-ţi confirme!. Şi i-a zis: Ce faci, mamaie, a ajuns tata cu bine?. Iar bunica i-a confirmat. Vă daţi seama ce se întâmpla dacă mama mea şi bunica lui, la vârsta de 80 de ani, afla vestea asta, că am fost arestat şi eu în Malaysia, dacă afla asta înainte să ajung eu acasă? Nu făcea infarct? Ce făceam eu atunci?". Cu toate aceste mici supărări, Dumitru Gologan e bucuros că şi-a văzut băiatul şi a ajuns cu bine acasă.  Sursa: romaniatv.net